Terminalul 2 - poarta către iubire.

Aeroport. O sursă de zâmbete, fericire, dar în acelaşi timp de lacrimi şi multă tristeţe. Paradoxal, este o încăpere care are accesul spre multe destinaţii, dar care adăposteşte sentimente aflate la polul opus unele de altele. Câte zâmbete a văzut aeroportul e imposibil de zis. Lacrimi de bucurie când cineva drag soseşte şi infinite lacrimi la plecare. E greu pentru toţi la despărţire. Unei mame care îşi lasă copiii în urmă, nepoţi, familie, pe toţi cei dragi ; unui cuplu care nu ştie când e următoarea revedere etc. Aşa e, dragostea e mai intensă după o perioadă de distanţă, dar asta nu înseamnă că nu e al naibii de greu.


Stăteam azi în aeroport, minunata punte de plecări, respectiv sosiri şi îmi imaginam venirea lui. Îmi imaginam că de undeva, de pe o poarta iese el, cu acelaşi zâmbet sincer şi sar la el în braţe şi nu ma mai desprind. Îi vedeam ochii verzi de fericire şi pe ai mei adăpostind câte o lacrimă pe care, oricât de mult m-am abţinut să o păstrez, nu am reuşit, aşa că şi-a croit drum pe obrajii mei. Îl sărutam şi mă strângea în braţe aşa cum numai el ştie şi timpul…el se oprise în loc sau cel puţin aşa aveam impresia pentru că extazul pe care-l simţeam făcea să dispară totul în jurul nostru. Oamenii, magazinele, pereţii şi orice lucru sau făptură prezentă de acolo erau martorii declaraţiilor de dragoste pe care inimile noastre şi le făceau bătând cu putere în piept. Parcă se auzea muzica pe care o creau. Era intens, delirant, absolut.


A fost un vis pe care l-am creat în mintea mea, părea real, ce-i drept. Abia aştept să-l împlinim, iubirea mea. Când va fi cazul, eu voi fi acolo, în dreptul porţii sosiri plină de dorinţa de a-ţi săruta din nou buzele perfecte.