Inceputul, din cate imi amintesc, nici nu se putea sa fie mai ciudat decat a fost. Prea rataciti eram amandoi, incercand sa ne regasim intr-un shot de tequila multiplicat si cateva tigari imprumutate. Sunetul infometatilor de distractie din club ne vâjâia in timpane. Intamplarea a facut sa ajungem in acelasi club, in aceiasi seara, fiind la fel de ravasiti amandoi. Sufletele noastre pierdute s-au intalnit la o duma. Le-am spalat in alcool si le-am afumat cu nicotina. In seara aia am schimbat locatia de trei ori. In seara aia mi-am pierdut ochelarii de soare pe care ii iubeam, dar am castigat o samanta de speranta inauntrul meu...care, sincer, nu credeam ca va ajunge sa creasca. A fost magica, dar mult prea inconstienta miscarea mea. A fost prima data cand mi-am zis “Fac ce vreau, fac ce ma taie capul”...si cam asa s-a intamplat. Au urmat cinci zile de delir inexplicabil. Nu intelegeam ce mi se intampla. Apoi am plecat din localitate impreuna cu el si am reusit sa ma deconectez de toate tensiunile si persoanele de aici. Abia atunci, zic eu, s-a format legamantul...abia dupa ziua aceea am ajuns sa il doresc din ce in ce mai mult. Simteam ca m-am regasit, simteam ca sunt din nou protejata si am fost contaminata cu nevoia de a scrie despre el. Frica abandonului inca statea in inima mea cu dintii si ghearele scoase...probabil inca mai e acolo, dar pur si simplu am invatat sa o ignor, sa o inlatur din drumul meu. Indepartarea noastra a insemnat de fapt, apropierea noastra. Revederea va fi explozia de sentimente si protectie. Il astept la un pahar de vin roz si un pachet de tigari numai pentru noi. Si ii ofer “totul” meu...in limita stocului disponibil.
Asa a inceput totul. Acum
sase luni
. Nicio zi in plus, niciuna in minus.
