"Trebuie să recunoaştem că toate jocurile dintre un bărbat şi o femeie, chiar şi cele mai literale sunt implicit sexuale."

Magicianul - John Fowles

luni, 1 februarie 2010

Bizar.

Niciodata nu suntem multumiti cu cat avem sau cel putin nu destul de multumiti, dar oare avem momente in care sa stam sa ne gandim ca altii nu au un acoperis deasupra capului ? Oare ei ce fac pe frigul acesta ?
Trec seara printr-un cartier fara lumini, frigul imi trece prin sange si incearca sa imi opreasca circulatia, dar eu m-am gandit la asta dinainte pentru ca m-am imbracat cu destule haine si tot ce simt acum este o urma de praf de frica. Aud doar sunetul unei brichete chinuite in noapte si imi doresc o tigara, dar incerc sa caut o urma de nicotina in sange si poate voi renunta la ele - categoric nu-mi dau sanatate. Aud din nou sunetul brichetei si se ridica parul pe mine, incep sa tremur si deodata am impresia ca ma voi prabusi la pamant. Incep sa fug, sa imi activez sangele si in graba mea ma gandesc la un ceai cald cu scortisoara sau poate un vin fiert. Si fug, fug incontinuu, nu ma mai pot opri, ajung in centru, lumea se uita la mine, simt cum privirile imi injunghie gatul, ma simt captiva in libertate, as putea jura ca visez dar totusi e prea real. Ajung la catedrala, inca fug, sunt cu fata spre imensitatea aceea de ziduri invaluita cu credinta tuturor celor care intra in ea si se roaga. Ma opresc, o privesc si ma prabusesc la pamant. Tremur toata, sunt transpirata, simt cum ma racesc, am stari climaterice, incep sa plang, sunt la pamant, vad multe lumini colorate, probabil e bradul de langa si dintr-o data sunt inconjurata de o multime de oameni necunoscuti. As vrea sa le spun ca ma dor privirile lor speriate, ca mi-e frig, ca zapada rece mi-a strapuns hainele pana a ajuns sa imi taie pielea. Incep sa nu mai inteleg ce mi se intampla, nu imi mai pot tine ochii deschisi si simt cum o forta ascunsa imi trage orice urma de putere. Vad o salvare si medici care ma ridica de jos. Imi pierd cunostinta. Acum incep sa visez. Sunt intr-o camera cu lumini puternice si port o conversatie cu cineva. In mana dreapta am o tigara care aproape ajunge la filtru si hotarasc sa o sting. Pe masuta alba este doar o scrumiera si pachetul meu de Kent 4. Pun chistocul in scrumiera, dar nu se stinge bine si acum vad doar cum se prelinge ultimul firicel de fum..se ridica la fel cum m-am ridicat si eu pana acum. Si cea sau cel cu care vorbeam nu mai este. Incep sa strig un nume si apoi simt cum cad. Ma duc printr-un tunel gri, cu o viteza care nici nu stiam ca ar exista pana acum..aveam o vaga idee, dar nu eram sigura. Si ajung. Deschid dintr-o data ochii si ii vad pe toti cum ma privesc. Avea fiecare lacrimi in ochi si B. ma tinea de mana. Mai era acolo P. care o tinea pe A. in brate, era A., M., pana si T. venise. Nu mai intelegeam nimic. O vad si pe E. si pe mama lui B. Se uitau toti la mine. Sunt conectata la aparate, am o masca pe fata care imi asigura oxigenul si singura reactie care o are corpul meu sunt 3 picuri de lacrimi din fiecare ochi, o urma de zambet si putina putere sa il strang pe el de mana. Zambeste. M. se uita la noi si o vad ca isi face cruce si se roaga. Spun incet "Multumesc" si atipesc. Aud o voce masculina care spune "Pericolul a trecut. Totul va fi bine." Si adorm. El ramane langa mine si cand ma trezesc a doua oara observ ca nu mai am masca pe fata. Ma uit in jur. Aceleasi persoane langa mine cu aceleasi haine pe ele. B. ma prinde de mana si ma pupa usor pe frunte. Doua zile si ma duc acasa. Am trecut printr-un soc hipotermic. Sunt bine. Pot doar sa zambesc si sa multumesc ca am primit inca o sansa la viata.
......si acum mi-e dor de o cana de ceai cu scortisoara..sau poate un vin fiert :)

2 comentarii:

Anonim spunea...

erai tamplara cand ai scris asta?

FLuuu spunea...

adica...cu un cui mic in coltul gurii ca tamplarii ?