Declaratie direct din sufletul Evei.

Un sarut pe saptamana. O singura imbratisare si un singur grup de cuvinte. Intra si iese de acolo cu o mare greutate pe suflet.
Nu are cu cine sa vorbeasca, cea mai buna prietena a ei ar trebui sa ii fie mama si e singura persoana care nu trebuie sa afle prin ce trece pentru ca ar condamna-o si ar priva-o de multe lucruri. Simte ca ii fuge pamantul de sub picioare, aerul parca il primeste pe portii si omul de care ii e cel mai dor nu e cu ea. Are nevoie de un psiholog, sa o ajute cu sfaturi, sa stie ca nu este judecata macar de un om pe pamantul asta. "Ce ii uneste acum e aerul sau apa pe care o beau" si sufletul ii e din ce in ce mai incarcat. N-are voie sa planga, ei spun ca nu e bine, ca se duce si ea in jos pe langa el. Se simte mai neputincioasa ca niciodata, ar vrea sa aiba puterea in maini, sa controleze totul, dar stie ca nu se poate. Se afla intr-o prapastie pe care incearca sa o aduca la suprafata, la limita cu pamantul, incearca sa nu o mai afunde si in acelasi timp sa nu se afunde nici ea. Limitele ei sunt duse la extreme, este doar un trecator peste o cale ferata, mereu in primejdie, nu aude niciun tren pentru ca urechile ii sunt acoperite de prea multe "lacrimi mai tari ca tartru". Tot ce ii ramane acum e speranta unor zile mai bune, dorinta unui viitor apropiat mai linistit si credinta ca Dumnezeu e alaturi de ea si de el, iar eliberarea de raul din viata lor ii va uni si ii va acoperi de infinitele petale de trandafiri rosii.

"Mi-as dori sa fiti sangele care imi trece prin inima ce imi bate pentru voi si pentru mine in toata adunatura asta de carne si oase si sa va arat ca orice s-ar intampla cu trupul meu, sufletul nu mi-l va lua nimeni sub nicio forma."